Imagine...

Sincer

Cu cât sunt mai departe cu atât vreau să fiu mai aproape. Iar cu cât sunt mai aproape cu atât vreau să fiu mai departe. Confuzia este starea generală în care mă regăsesc la fiecare privire pe care o arunc în oglindă. Încerc să arunc cât mai puţine, poate că şi de aceea barba mi-e mare, parul netuns iar hainele nepotrivite. Pentru că nu ştiu cum arăt, cine sunt... dar, mai ales, ce vreau.

"Nu ştiu" este expresia care mă defineşte în fiecare secundă a vieţii mele. Reiau aceleaşi trasee zi de zi. Nimic nu mă mai motivează. Mă uit absurd prin lumea din jur dar nu mai înţeleg nimic. Nu mai înţeleg pentru că nu mai vreau să înţeleg. Pe mine... cine mă'nţelege?

Sincer mă întreb: ce vreau? Dar în jurul meu este doar linişte. Uneori aş vrea să aud voci... voci sincere, care să nu mă mintă, să nu se joace cu mine şi care să mă înţeleagă. Voci aspre care să ţipe, sau voci blânde care să mă încurajeze. Nu cer nici măcar chipuri... doar voci.

Acum miros urât. A parfum amestecat cu ţigări. Iar duşul este singura mea scăpare şi, poate, singurul loc în care, pentru puţin timp, mă voi regăsi.

Prost

Trecem prin anumite perioade in viaţă în care suntem tare proşti. Da' proşti rău. Pe mine mă ţine prostia asta de vreo 5-6 luni. Da, ok, recunosc acum: sunt prost! Nu mă mai suport la cât de prost sunt.



P.S.: Am pus şi poză pentru că vreau să mă fac foarte bine înţeles.

R de la Ratat

Nu ne alegem noi lumea în care să venim. Nu ne alegem nici măcar locul sau când să venim. Ne trezim singuri într-o lume în care, de atunci, va trebui să începem să învăţăm a ne descurca.

Vei fi singur de cele mai multe ori. Iar prieteni vei avea doi sau trei. Şi ei la fel ca tine. Şi vor cunoaşte doar un sfert din ceea ce eşti tu. Oricum, destul de mult, în condiţiile în care nici măcar tu nu te cunoşti în totalitate.

Ne înfuriem şi ne pierdem minţile atunci când vedem cum aripile ne sunt ciuntite. Ne dor rănile cioburilor în acţiune, urlăm în sinea noastră dar urletul este unul mut. Filmul în care jucăm este alb-negru, imaginea cu purici, iar decorul jalnic. Unii îl vor admira şi-l vor numi "operă de artă". Alţii îl vor arăta cu degetul şi vor râde, se vor întoarce în filmele lor pline de sunet, fără urmă de purice şi din plin colorate.

Cei mai buni dintre noi s-ar putea ridica şi-ntr-o junglă, cu drepturi egale cu ale oricui ar îndrăzni să-l conteste. Dar cei mai mulţi dintre noi vom trăi mereu sub umbra unui regret. Pentru că asta obişnuim să facem: să privim în urmă. Uităm să ne trăim prezentul. Regretăm ba una, ba alta. Iar timpul, cu noi cu tot, trece.

P.S.: Ciudat cum de rataţii dau cele mai bune sfaturi de viaţă atunci când însăşi viaţa lor este un chin.

Greşesc

Spunem uneori că în viaţa noastră nu vom repeta anumite greşeli pe care le facem în diferite momente. Mai mult sau mai puţin importante. Promitem, jurăm, bla, bla, bla. Apoi... trece timpu'.

Sunt perioade în care ne mobilizăm cu toată fiinţa noastră pentru a face, sau pentru a nu face, un lucru anume. Pentru a repeta, sau a nu repeta, o întâmplare anume. A evita, sau a nu evita, o situaţie anume.

Greşelile se nasc din acţiunile noastre. Dar atunci când nu facem nimic cum de mai greşim? Greşim pentru că nu acţionăm. Dar când acţionăm... greşim. Poate părea incredibil dar sunt oameni care greşesc mereu. Prin acţiune sau prin nonacţiune. Orice ar face, oricum ar face... pur şi simplu greşesc. Şi iar îşi promit, printr-un monolog în faţa oglinzii, că bla, bla, bla...

Ciudat este că ne dăm seama atunci când repetăm greşelile. Şi nu ne oprim. Să fie oare de vină plăcerea sadică de a greşi sau dorinţa de a încerca, de fiecare dată, să schimbăm sfârşitul?

Un om care, în cea mai mare parte a timpului, greşeşte,
Răzvan Alexandru.

Îmi pare rău....

... pentru că blogul îmi este citit şi de persoane care mă cunosc în realitate şi mă văd, poate, zi de zi. Am greşit când am încercat, pentru puţin timp, să-l fac cunoscut, acum nu mai pot scrie chiar tot ce simt.

Puţin mai aproape

Îmi trag gluga pe cap şi urc în autobus. Dau un leu pentru bilet şi mă aşez pe un scaun oarecare, unul dintre acelea singure, astfel încât să nu se mai aşeze nimeni lângă mine.

Desenez un zâmbet pătrat pe geamul îngheţat şi-mi pun mâinile în sân. De data asta nu mai am căştile în urechi. Maşina nu e nici goală dar nici plină. Fiecare pare să aibă locul lui pe scaun. Probabil că faţa mea nebărbierită atrage privirile unei doamne care simt că mă priveşte... oarecum într-un fel, nu de bine. Uneori imaginea fizică îmi trădează imaginea interioară. Mi-aş fi dorit să-i spun femeii ca nu muşc. Dar am preferat peisajul geamului.

Cum e să vezi lumea prin zâmbet? Simplu. Desenează-l şi priveşte prin el.

În dreapta mea un bărbat şi o femeie vorbesc. Despre noi, oamenii, şi despre răutatea din noi. El crede că "sfârşitul cam ăsta e, la cum merge lumea, nu mai e mult până nu mai e deloc, aşa cum au prezis ăia". Eu zâmbesc, uitându-mă afară prin zâmbet şi aşteptând reacţie din partea femeii. "Să nu spui că si tu crezi în prostiile astea. Sfârşitul poate veni acum, mâine sau peste 10 ani. Doar Dumnezeu ştie când."

"Mă retrag" din ascultat pentru că deja ştiu spre ce se îndreaptă discuţia. Ea o va ţine pe a ei, cu Dumnezeu, iar el pe a lui... cu prezicerile şi semnele apocaliptice. Mă gândesc că nu sunt de ajuns doar două căi prin care lumea se va sfârşi iar atunci îmi vine în minte una dintre obsesiile vieţii mele: sufletul.

Sufletul pe care eu îl consider acum ca fiind marea "problemă" a omenirii. Nu Dumnezeu, nu profeţiile... ci sufletul care pare scăpat de sub control. Oamenii nu mai domnesc prin suflet ci sufletul domneşte prin oameni. Ştiu cât de periculos este să-ţi laşi sufletul să te conducă. Vrea totul, ca orice suflet, să stăpânească, să comande, să câştige. Fiecare suflet vrea asta. Iar războiul a început...

Sfârşitul nu cred că mai ţine doar de Dumnezeu. Ţine acum doar de sufletele scăpate de sub control, cele care se cred Dumnezeu... De acolo pleacă totul. Din suflet, acum din suflete necontrolate.

Suflu un aer cald peste zâmbetul din geam şi dau cu mâna. Simplu, la fel cum poate fi şi sfârşitul. Cred că azi am mai înţeles ceva... sunt cu un pas mai aproape.

Bang

Vreau ce am vrut

Vreau să ştiu poveşti. Cât mai multe poveşti. Adică nu mai vreau. Vroiam, cândva... demult. Atunci când eram doar un copil curios să cunoască tot... absolut tot, orice. Mă interesa povestea fiecărui om. Poveştile necunoscuţilor din faţa mea.

Îmi spuneam în sine că există o legătură între noi toţi. Eram curios care sunt legăturile mele cu lumea din jur. Vedeam în fiecare persoană o poveste. Vedeam poveşti triste, vesele, banale sau pur şi simplu normale. Mă întrebam cum de ajungeau cerşetorii cerşetori. Mai ales cei bătrâni. "Ce poveşti trebuie să aibă în spate aceste persoane..." De cele mai multe ori întorceam capul după ele, cu o privire pierdută şi mintea fixată pe istorie. "De-ar putea lumea să-i asculte..."

Alteori îmi doream să intru în minţile oamenilor absenţi. "Pe ce meleaguri or fi ei acum" sau "în ce drame or trăi" erau gândurile cele mai frecvente atunci când îî vedeam.

Dar întotdeauna am fost de părere că poveştile fascinante le au copiii. Se spune despre ei că pot vedea (şi văd) atât lucrurile reale pe care noi le vedem cât şi... altceva. Asta până când îi educăm noi că altceva nu există. Vroiam să văd ce văd ei. Să trăiesc în poveştile lor. "Ce minuni reale văd acum iar noi îi vom face să creadă că sunt doar poveşti" iar copiii nu le mai văd când cresc. Când cresc şi ne cred.

Vreau ce am vrut cândva... din nou copil de-aş fi, interesat de poveşti.

Lumea mea

Lumea mea nu e asta. Nu e cea în care trăieşti tu. Cea în care respiri, dormi, iubeşti, citeşti, mergi sau visezi tu. Lumea mea nu e nici în basmele ispiresciene ale copilăriei nici în visurile opulente ale săracilor. De suflet, de minte sau de trup.

În lumea mea nu există urât, frumos... alb, nergu... material, imaterial... nu există nimic din ceea ce în lumea asta există. Lumea mea e mult în afara standardelor lumii tale, voastre, "noastre"... Lumea mea priveşte şi ascultă înainte de a acuza. Înţelege şi aşteaptă înainte de a vorbi. Face pas după pas, fără salturi mortale. Lumea mea e banală.

Aici doar rătăcesc, colind în speranţa că într-o zi voi găsi poarta cea bună, poarta lumii mele. Aici mă pierd cu fiecare minut ce trece, mă înec cu fiecare gură de oxigen pe care o iau în miezul zilei... mă sting precum un muc de ţigară într-o scrumieră...

Eu nu aparţin acestei lumi iar lumea mea... n-o găsesc. Deci, eu, exist ori sunt doar un abur într-o lume?

Marc Anthony

Eram mic atunci când a apărut acest videoclip şi ştiu că ţineam televizorul doar pe MTV să-l văd de cât mai multe ori. Apoi am început să înţeleg spaniola, şi implicit versurile, mi-am dat seama că ele reprezintă teama oricărui bărbat...

I folck u

Muzica folck este cea care mă atrage cel mai mult dintre toate genurile muzicale, este muzica mea. În principal datorită versurilor.























... şi mai sunt multe, multe, multe...