Închis

Uneori ne aflăm atât de jos încât ni se pare că o veşnicie ne-ar lua să ne ridicăm. Mişcările ne sunt lente iar privirea pierdută într-un ubicuu întuneric. Lumina ne-ar putea răni... dar nu ne-ar răni privirea, ci ne-ar arde pielea.

Obişnuim să ne retragem sătui de... sătui de tot, pur şi simplu. Chiar şi sătui de noi. Şi ne retragem acolo unde nimeni nu ar putea ajunge. Iar dacă ar ajunge... să nu poată intra. Ferecăm totul în jurul nostru, ne înconjurăm de lacăte şi de încuietori aruncând cheile, undeva, la întâmplare.

Simţim, în anumite momente, că izolarea este o a doua natură a noastră... apelând la ea de fiecare dată când ajungem la nivelul maxim de saturaţie. Saturaţie de tot. Şi de toate. Este nevoia simplă de a trage, pentru puţin timp, cortina, de a inchide uşile, ferestrele şi tot ceea ce a fost deschis vreodată.

Ne dorim, doar pentru noi, tot oxigenul din jur. Inspirăm şi expirăm sigur şi intes... savurând plăcerea de a o face singuri. Astăzi am fost "nu", astăzi am fost închis.